Banul şi istoria

M-am uitat aseară la emisiunea lui Gâdea şi Cristoiu. Din fericire nu era nenea acela pasionat-isteroid care ne dă failuri audio şi ne explică strigat în ce lanţ de catastrofe ne aflăm.

De astă dată invitaţii au fost Ştefan Andrei şi Paul Niculescu-Mizil. Mi s-a părut extraordinar să îi pot compara – la nivel individual – cu politicienii de astăzi. Nu contează poziţia lor ideologică. Mie mi-au inspirat respect.

Dacă ar fi să mă apuc de politică, aş fi nevoit să mă cert mahalageşte cu Băsescu sau Vadim. Cu Tăriceanu ne-am conversa despre acţiuni concrete şi m-aş lovi de un perete acoperit cu vată când i-aş afecta interesele personale directe. Cu Geoană disputa ar fi despre care e mai modern, mai american şi mai european, pe care l-au băgat în seamă mai mult oamenii puternici din ţară şi din lume.

Dacă ar reveni în politică însă cei doi invitaţi, ne-am bate pe principii, pe ideologie, pe mijloace şi modalităţi de acţiune, pe sensul istoriei şi direcţia de urmat. Iar asta e o diferenţă fundamentală. Nu e vorba că ei ar fi vreun fel de uşi de biserică, sau că nu ar avea propriile vini şi slăbiciuni. E însă vorba de faptul că astfel de oameni aparţin unei clase politice autentice, iar cei de mai sus şi mult prea mulţi asemenea lor aparţin doar tagmei celor care fac business din politică.

Într-o lume normală, un om politic ar trebui să aibă demnitate, convingeri, principii şi un simţ al misiunii istorice. Dacă vrea să ocupe funcţii publice trebuie să mai aibă viziune, cunoştinţe şi abilităţi de conducere şi administrare demonstrate în domeniul pentru care candidează sau vrea să fie numit.

Deocamdată în România un membru al clasei politice are nevoie doar de condimente: trebuie să fie doar cameleonic, intrigant, să aibă simţul de a prevedea de unde va bate vîntul şi -desigur- un acut simţ al banului. Dacă vrea să ocupe funcţii publice e suficient să aibă în plus abilităţi de comunicare cu plebea şi un consilier bun de imagine.

Nu îmi fac iluzii că vreunul din partidele de acum să poată fi însănătoşit într-un viitor previzibil. Şi am obosit să tot votez răul cel mai mic.